Monahul Efrem,: EVREU CRESTIN ORTODOX – UCIS in Israel, in timpul slujbei de Craciun

Create your own banner at mybannermaker.com!

..."O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune. Ei, suspinarea asta care e plecata din adanc, Dumnezeu o pretuieste mai mult decat cosul de lacrimi. Pentru ca n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta! Ca nimic nu e mai scump, dragii mei, pe lume ca lacrima pocaintei. Asta deschide cerurile! "

Arhim. Arsenie Papacioc

Evanghelia Zilei

Cantare inchinata parintelui Iosif Vatopedinul pe video.crestinortodox.ro

10 ianuarie 2012

EVREU CRESTIN ORTODOX – UCIS in Israel, in timpul slujbei de Craciun

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/01/09/evreu-crestin-orodox-ucis-in-israel-in-timpul-slujbei-de-craciun/

Publicat de Efrem la 12:52:00 AM

Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe Twitter Distribuiţi pe Facebook

Reacţii:

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

Comentariile abonaţilor

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire

Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Cornuleţe de post (doar imagini) Κέικ δουλειά

Abonaţi-vă la

Postări

Atom

Postări

Comentarii

Atom

Comentarii

Faceţi căutări pe acest blog

Se încarcă...

Follow by Email

Postări populare

Pentru Numele Meu Film Ortodox Rus Tradus in Limba Romana
Film Ortodox Lavra Pecerska - Calea calugarului (tradus in romana)
Sustinere pentru Parintele Arhimandrit Efrem Vatopedinul

Din scrisoarea primita de la Manastirea Vatoped... P.S. Mănăstirea noastră v-a trimis o scrisoare de mulţumire din partea Părinte...
PROGRAMUL ICONOGRAFIC AL BISERICILOR ORTODOXE

PROGRAMUL ICONOGRAFIC AL BISERICILOR ORTODOXE Programul iconografic precizează locul fiecărei scene în ansamblul pictu...
Imagini de la inmormantarea Pr. Arhim. Arsenie Papacioc, omul lui Dumnezeu
TABARA INTERNATIONALA DE CREATIE CONTEMPORANA, PICTURA SI SCULPTURA, " Dunarea si Dobrogea Crestina - Dervent"

COMUNICAT DE PRESA In perioada 10 – 31 iulie a avut loc in cadr...
MANASTIREA PUTNA PART 1
Obştea Mănăstirii Dervent ,către obştea Sfintei Mănăstiri Vatopedu

Scrisoare trimisa Manastirii Vatoped Noi, obştea Mănăstirii Dervent, dimpreună cu dreptmăritorii creştini români, am aflat...
RUGACIUNEA ICONARULUI

Stăpâne Doamne , Iisuse Hristoase,Fiule Unule Născut şi cuvinte a lui Dumnezeu,icoană a Nevăzutului Părinte, Care ne-ai creat pe noi după ch...
Rugaciunile parintilor athoniti,vor face mai mult decat aceasta declaratie banala a EuroPatriarhului de la "Stambul"

Declaratie a Patriarhiei Ecumenice referitoare la Efrem Marti, 10 Ianuarie, 2012 Trimisa de reprezentantul Patriarhiei Ecumenice Cu ...

BUNICUL, la rugăciune, (Pr. Serafim)

Monahul Efrem

Efrem: Constanţa, Dobrogea, Romania

Vizualizaţi profilul meu complet

Acum online

Urmăresc bloggul pr. Efrem..

Vizitaţi pagina oficială,

Sfânta Mănăstire Dervent

Αγίου Ιωάννου Χρυσοστόμου

Εγώ Πατήρ, εγώ νυμφίος, εγώ οικία,
εγώ τροφεύς, εγώ ρίζα, εγώ θεμέλιος.
Παν όπερ αν θέλης εγώ.

Μηδενός εν χρεία καταστής. Εγώ δουλεύσω.
Ήλθον γαρ διακονήσαι, ου διακονηθήναι.
Εγώ και φίλος και ξένος και κεφαλή
και αδελφός και αδελφή και μήτηρ.
Πάντα εγώ.
Μόνον οικείως έχε προς εμέ.

Εγώ πένης διά σε και αλήτης διά σε,
επί σταυρού διά σε, επί τάφου διά σε,
άνω υπέρ σου εντυγχάνω τω Πατρί,
κάτω υπέρ σου πρεσβευτής παραγέγονα παρά του Πατρός.
Πάντα μοι συ
και αδελφός και συγκληρονόμος και φίλος και μέλος.
Τι πλέον θέλεις; "

Arhivă blog

body{cursor:url("http://plugin.smileycentral.com/http%253A%252F%252Fplugin%252Esmileycentral%252Ecom%252Fassetserver%252Fcursor%252Ejhtml%253Fcur%253D1%2526i%253D12276a/image.gif") !important;}gadget

PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL

DEFINIŢIE,OCROTIREA, EVIDENŢA ŞI CLASAREA

Potrivit legislaţiei actuale (Legea nr.422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice şi Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil), patrimoniul cultural este constituit din :

a. patrimoniu tangibil (bunuri culturale mobile şi imobile, monumente, ansambluri, situri arheologice etc.) şi

b. patrimoniu intangibil (obiceiuri, credinţe, muzică, folclor oral etc.).

Din patrimoniul cultural fac parte, deci :

- clădiri, edificii de cult, conace, castele, şcoli, aşezări etc.

- monumente istorice, comemorative, cimitire, fortificaţii, urme materiale ale unor epoci istorice sau de cultură , materiale arheologice ş.a.

- bunuri culturale mobile (obiecte, documente, arhive, bunuri cu semnificaţie artistică şi religioasă, bunuri cu semnificaţie etnografică,ştiinţifică, tehnică şi altele)

- bunuri culturale care ţin de tradiţii, folclor, ritualuri, limbă,toponimii etc.

Potrivit legislaţiei române ,protejarea patrimoniului este obligatorie pentru absolut toţi deţinătorii şi implică următoarele activităţi :

- inventarierea şi evidenţa/ întocmirea fişelor de evidenţă

- păstrarea şi conservarea/ întocmirea fişelor de conservare

- valorificarea / punerea în valoare prin activităţi specifice

-comunicarea / introducerea în circuitul ştiinţific

Despre modul în care trebuie aplicate, în practica muzeografică, aceste obligaţii, vezi în capitolele următoare

Evaluarea bunurilor culturale mobile / imobile, în funcţie de vechime

- Foarte vechi –vechime peste 400 de ani, adică mai vechi de anul 1600

- Vechi – care au o vechime între 200 – 400 de ani, respectiv din intervalul anilor

1600 – 1800

- Relativ vechi – construcţiile din perioada anilor 1800 – 1914

- Recente – construcţiile care au mai puţin de 100 de ani vechime -1914-1950

Criteriile pentru evaluarea monumentelor

Pentru ca un monument / clădire, construcţie, edificiu de cult etc./ să fie declarat monument istoric sunt, în principal, următoarele criterii de evaluare :

- vechimea

- reprezentativitatea/ pentru un stil,perioadă artistică, istorică etc.

- raritatea în zona din care face parte

- valoarea memorială

Înscrierea în lista monumentelor istorice se face la propunerea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice

Clasarea bunurilor culturale mobile

Prin operaţiunea de clasare se înţelege procedura de nominalizare a acelor bunuri culturale mobile care întrunesc condiţiile (criteriile) în baza cărora pot să facă parte din patrimoniul cultural naţional mobil.

Înscrierea /clasarea/ în această categorie se face în urma expertizării obiectelor de către specialişti cu experienţa care evaluează fiecare piesă în parte şi stabileşte – pe baza criteriilor oficiale – în care din cele două categorii – respectiv, „Tezaur” sau „Fond” - poate fi încadrată lucrarea respectivă.

Bunurile odată clasate se bucură de un regim aparte în ceea ce priveşte evidenţa, cercetarea,păstrarea, asigurarea securităţii,conservarea, restaurarea sau circulaţia lor, regim prevăzut în legislaţia referitoare la patrimoniul cultural naţional mobil. Nerespectarea regimului juridic al acestor bunuri atrage după sine sancţiuni materiale sau penale .

PUŢINĂ MUZEOLOGIE

MUZEOLOGIE GENERALĂ

MUZEUL, MUZEOLOGIA, MUZEOGRAFUL. SCURT ISTORIC.

Constituirea de colecţii de obiecte diferite,cu semnificaţii la fel de diferite,este consemnată încă din antichitate. Templele, sanctuarele,alte locuri sacre,găzduiau statui, reliefuri, obiecte aduse ca ofrandă,arme, daruri dintre cele mai diferite, menite a mulţumi sau a obţine protecţia unor divinităţi. Acestea se aflau,de regulă, în grija unor persoane care administrau locurile respective, uneori (aşa cum s-a întâmplat în Grecia antică, spre exemplu) templele dispuneau chiar de încăperi speciale unde erau depozitate toate aceste ofrande. Tot din această perioadă unele informaţii documentare semnalează şi existenţa unor colecţii particulare, constituite îndeosebi din minerale rare, podoabe din zone exotice, artefacte arheologice frumos ornamentate sau chiar unele rarităţi sau ciudăţenii zoologice.

În epoca elenistică (323 î.Ch – 30 î.Ch.,adică, de la moartea lui Alexandru Macedon şi până la cucerirea Egiptului de către romani ),epocă ce se referă la aria de cultură şi civilizaţie a Greciei, a Orientului Apropiat şi Mijlociu, în câteva dintre importantele centre din acest larg perimetru se semnalează iniţiative în ceea ce priveşte constituirea de colecţii de valori. Este de amintit celebrul Museion din Alexandria (Museion = lăcaş al muzelor ), de fapt, o veritabilă instituţie academică a timpului, cu numeroase colecţii de cărţi şi opere de artă (ceva mai târziu, în vremea Renaşterii florentine, Lorenzo Magnificul va da acest nume colecţiei sale de artă, încetăţenind astfel numele de Muzeu, pentru colecţiile de valori ).Tot din perioada elenistică există informaţii că în celebra cetate Pergam (locul unde s-a inventat şi fabricat, pentru prima oară…pergamentul), regele Athalos a pus bazale unei valoroase colecţii de opere de artă, iar urmaşul său a dispus executarea de copii după acele lucrări valoroase ale timpului pe care nu le putuse achiziţiona.

Din această epocă elenistică, obiceiul colecţionării de opere de artă, precum şi de alte obiecte care pot stârni interesul şi curiozitatea, a fost preluat de către romani. Este vorba, îndeosebi, de realizări ale artei greceşti – în parte lucrări originale, dar mai ales, copii - care au început să se realizeze în ateliere specializate în acest sens. La Roma, Agrippa va afirma că operele de artă sunt un bun public, idee nouă care va deschide drumul ,ceva mai târziu însă, colecţiilor publice de artă.

Perioada istorică imediat următoare – Evul mediu – nu a fost atât de interesată de colecţionarea de opere de artă, considerate , prin prisma noilor orientări religioase, ca aparţinând idolatriei sau lumii păcatului. Cu toate acestea , Evul mediu a contribuit la constituirea unor colecţii de un alt profil tematic, nu mai puţin valoroase şi anume colecţiile de obiecte de cult , cu semnificaţie sacrală, destinate ritualurilor religioase. Este vorba de relicvarii ( cultul moaştelor va căpăta o largă răspândire ), broderii şi ţesături liturgice, obiecte rituale din metale preţioase,înnobilate cu pietre scumpe, manuscrise miniate, icoane, obiecte sculptate ş.a.m.d.. Cele mai importante colecţii de acest gen se vor afla pe lângă mânăstirile, catedralele şi bisericile mai importante, precum şi în unele reşedinţe nobiliare (spre exemplu, cele de la Aix- la- Chapelle, de la Monza,colecţia Ducelui de Berry din Burgundia, şi altele).

Trebuie menţionată, în acest context, importanta contribuţie pe care o va aduce Bizanţul alături de cultura Occidentului medieval, la realizarea unor creaţii care încorporează , în egală măsură, semnificaţii sacrale precum şi excepţionale valenţe artistice. Constantinopolul şi, mai apoi, Ravenna,se vor constitui nu numai ca centre de prim rang ale ideologiei creştine răsăritene, ci şi producătoarele (alături de alte importante centre) şi tezaurizatoarele unor veritabile comori de artă creştină strânse şi găzduite în somptuoasele lor palate. Tot de aici vor pleca spre Orientul creştin şi cele mai multe din modelele ce vor sta la baza artei religioase din acest areal cultural, modele care se vor regăsi şi în arta religioasă din Ţările române. După căderea Constantinopolului (1453), atelierele din răsăritul creştin ortodox, vor fi continuatoarele şi păstrătoarele acestor valoroase tradiţii care se vor constitui, peste timp, ca o importantă contribuţie la tezaurul artistic european şi universal.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că începuturile muzeografiei moderne se situează în vremea Renaşterii. Strălucita perioadă de cultură umanistă va atrage după sine nu numai interesul pentru crearea de valori materiale şi spirituale ci şi pentru colecţionarea acelora care erau considerate ca fiind de excepţie. În Italia, în primul rând, dar şi în Franţa, în Ţările de Jos, în Spania şi în Europa Centrală, unele familii regale , princiare sau nobiliare se preocupă de achiziţionarea unor valori culturale şi de artă care se constituie în colecţii deosebit de importante. La Florenţa,Cosimo I Medici pune bazale celebrei Galerii Uffizi şi tot la Florenţa, rivalul familiei Medici, nobilul Lucca Pitti, va concentra în palatul omonim o altă celebră colecţie de artă italiană şi europeană. Trebuie să amintim că, tot aici, la Florenţa, prin scrierile sale despre artă, Giorgio Vassari va marca începuturile disciplinei, numită mai târziu, istoria artelor. Multe colecţii,devenite renumite şi foarte valoroase,sunt constituite acum de către importante case regale sau nobiliare.Cardinalul Alessandro Farnese ( în palatul cu acelaşi nume),familiile Sforza, Barberini, sau Borgheze , regele Francisc I al Franţei, casa de Habsburg şi, nu mai puţin importante, renumitele colecţii ale Vaticanului, sunt până astăzi (alături de multe altele) printre cele mai importante deţinătoare de valori din lume. Dar, până către sfârşitul secolului al XIX-lea, când va începe reorganizarea ştiinţifică a acestora, modul de expunere a lucrărilor urmărea, mai ales, un aspect estetic-decorativ.

În secolele ce vor urma,mai toate familiile regale vor achiziţiona opere de artă dintre cele mai diverse( potrivit propriului gust) pe care le vor găzdui în săli, în galerii sau în spaţii special construite,ele având statutul de colecţie privată, inaccesibilă publicului. Abia în secolul al XVIII-lea, odată cu marea mişcare intelectuală a Iluminismului, cu apariţia noii clase a burgheziei ,cu Revoluţia franceză de la 1789 se pune cu insistenţă problema ca aceste tezaure de valori private să devină publice. Astfel, în anul 1737 colecţia Medici este donată Florenţei, devenind publică. Acelaşi lucru se petrece la Roma cu Muzeul Capitolin (1734) şi mai apoi, la Londra cu Britisch Museum (1753-1757), la Paris,cu renumitul Muzeu Louvre (1793), la Berlin,unde colecţia familiei prusace va deveni publică (1797) ş.a.m.d. Deschiderea muzeelor pentru public a însemnat democratizarea acestora şi dobândirea unor valenţe pe care, până atunci, nu le avusese. Muzeele devin , din acest moment, importante spaţii de cultură, informaţie şi educaţie, atribute pe care perioadele următoare le vor amplifica şi cărora, secolul al XIX-lea le va adăuga calitatea de izvoare de cercetare ştiinţifică.

* * *

Făcând un scurt istoric al muzeelor din ţara noastră (capitol care – alături de altele din acest compendiu– va fi prezentat mult mai detaliat în lucrarea finală),aflăm că încă din secolele XVI-XVII se semnalează prezenţa unor picturi de şevalet. In anul 1562 este menţionat un portret în ulei al soţiei lui Despot Vodă realizat în manieră italiană (veneţiană). Doisprezece ani mai târziu, adică în anul 1574, o mărturie ne lasă să înţelegem că, Maria Vallerga,cumnata lui Alexandru al II-lea (care trăia la o mănăstire din Murano) ar fi intermediat, pentru acesta, realizarea unor tablouri de către Veronese. O serie de mărturii des -pre anumite realităţi artistice din Ţările române din secolele următoare le avem prin intermediul însemnărilor făcute de unii călători străini care au poposit pe aceste meleaguri. Astfel, celebrul călător erudit, Martin Strygovski, afirma cum că a văzut un portret al lui Ştefan cel Mare în iatacul domnesc al lui Alexandru. Se ştie, de asemenea, că Vasile Lupu i-a trimis principelui Transilvanei Gheorghe Rakoczi, un portret al frumoasei sale fiice,Ruxandra, cu prilejul viitoarei sale căsătorii cu fiul acestuia, Sigismund. In colecţia Muzeului Naţional de Artă al României se află un foarte cunoscut portret în ulei al domnitorului Constantin Brâncoveanu, realizat în anul 1696.Iluminatul domn, o veritabilă figură renascentistă, a adus meşteri din Italia pentru a-i împodobi palatele pe care le-a înălţat la Mogoşoaia şi Potlogi. In anul 1781, Franz Sulzer consemna că la Mogoşoaia a văzut o galerie de portrete ale voievozilor români precum şi o frumoasă pictură în frescă ce transpunea călătoria domnului la Constantinopol.Se ştie că, tot Brâncoveanu, a trimis un grup de tineri boieri să studieze la Veneţia, deci contactul cu aceste importante centre de cultură îi erau familiare. Pe lângă celebra sa bibliotecă, Constantin Mavrocordat, voievod al Ţării Româneşti, avea şi o colecţie de curiozităţi (fel de fel de mecanisme ciudate aduse din Germania) o veritabilă modă a epocii.

Îi revine lui Constantin Ipsilanti să fie citat, în anul 1798, ca unul din primii colecţionari

din Ţările române, el cumpărând de la negustorul de tablouri, Florenville, o foarte valoroasă colecţie, pe care, însă, o va pierde , nereuşind să o plătească. În anul l790 se constituie colecţia baronului Brukenthal ,primul muzeu din ţara noastră, deschis publicului în anul l817.De altfel, secolul al XIX-lea va marca apariţia - atât în Ţara Românească precum şi în Moldova, a mai multor colecţii ce găzduiau un patrimoniul foarte divers. Carol Vallenstein (primul profesor de desen – la Liceul Sf.Sava din Bucureşti) va organiza,în anul 1833, o expoziţie cu lucrările elevilor săi iar în anul 1837 la deschide primul muzeu ce conţinea desene, pictură, păsări împăiate, mulaje şi altele. In anul 1864, sub domnia lui Cuza, ia fiinţă Pinacoteca Statului cu opere de artă românească şi copii după clasici europeni. In Moldova, din iniţiativa pictorului Panaiteanu Bardassare şi a lui Mihail Kogălniceanu se înfiinţează, în anul 1860, o Pinacotecă ce avea la bază donaţia colecţionarului Vărnav.

Deşi au adăpostit şi continuă să adăpostească un patrimoniu foarte valoros cu lucrări care se includ, în cea mai mare parte în categoria de clasare tezaur, muzeele sau colecţiile de artă religioasă nu s-au bucurat, o bună perioadă de timp, de o binemeritată cercetare şi popularizare. Nu sunt încă foarte bine cunoscute istoricul apariţiei acestora, patrimoniile pe care le-au avut de-a lungul timpului, contribuţia pe care aceste importante depozitare de valori au adus-o la mai buna cunoaştere a tradiţiilor artistice, istorice , culturale sau în legătură cu faptul de a fi avut un rol important în însuşirea diverselor meşteşuguri sau tehnici artistice. Avem informaţii că, pe lângă centrele mănăstireşti care adăposteau în clisiarniţe şi în încăperi special amenajate, diferite odoare de preţ, au funcţionat şi ateliere de lucru în care realizau chiar o bună parte din aceste odoare, ieşite din mâna cu har a unor talentaţi călugări sau călugăriţe. Astfel că asemenea lăcaşuri serveau nu numai ceremonialurilor de cult ci au fost, în egală măsură, producătoarele şi depozitarele unor valoroase opere de artă.

În spiritul tradiţiei bizantine, multe din vechile centre mănăstireşti deţineau broderii, manuscrise, argintării, icoane ş.a., primite ca importante danii făcute de boierii sau de domnii ţărilor române, pentru pomenirea lor şi a membrilor lor de familie. Se cunosc câteva astfel de locuri păstrătoare a unor importante valori atât din Moldova cât şi din Ţara Românească. Parte dintre acestea există şi astăzi constituite în colecţii sau muzee de artă religioasă. Se cunosc mai vechile colecţii care au fost găzduite de mănăstirile Bistriţa-Vâlcea, Tismana, Curtea de Argeş, Dealu, Căldăruşani etc, din Ţara Românească precum şi cele de la Putna, Neamţ, Secu, Suceviţa, Moldoviţa, Dragomiorna, Trei Ierahi-Iaşi , din Moldova sau cele de la biserica Sf.Nicolae din Scheii Braşovului sau (se presupune) de la Mănăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu.

Trebuie să amintim aici şi foarte valoroasa colecţie-tezaur găzduită de Institutul Battyaneum din Alba Iulia, colecţie care a fost înfiinţată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din iniţiativa episcopului Battyani , fiind una dintre cele mai vechi colecţii ecleziale din România. Ea găzduieşte – pe lângă celebra sa bibliotecă – şi o valoroasă colecţie de statui romane, de artefacte arheologice, de numismatică şi de mineralogie

Zidurile lăcaşelor de cult au ocrotit şi salvat o însemnată parte din bogatul fond de valori care a fost găzduit în acele locuri. Dintre numeroasele bunuri care existau în veacurile trecute ( despre care numeroşi călători străini se minunau admirându-le frumuseţea), s-a păstrat doar o mică parte, şi aceea salvată mai ales de tainiţele şi ascunzişurile protectoare din incinta lăcaşelor de cult. Pentru a le ocroti şi a le feri de risipire, Alexandru Odobescu le-a strâns , în anul 186o (îndeosebi pe cele de la mănăstirile din Ţara Românească) constituind fondul patrimonial al Muzeului Naţional de Antichităţi înfiinţat în anul 1864 cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest fond a stat, mai târziu, la baza actualei secţii de artă veche românească a Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti,constituindu-se ca cel mai valoros fond ştiinţific pentru istoria artei din acea perioadă.

Din păcate, muzeologia românească este lacunară încă la capitolul istoricul colecţiilor şi muzeelor de artă religioasă din România. Revine ca o obligaţie – în egală măsură ştiinţifică şi morală – actualei generaţii de muzeografi din unităţile de cult deţinătoare de patrimoniu cultural naţional, să efectueze cercetări istorico-documentare pentru a întocmi şi publica studii monografice referitoare la istoricul colecţiilor pe care le administrează, odată cu publicarea repertoriilor sau a cataloagelor ştiinţifice de patrimoniu. Trebuie să recunoaştem că, la acest capitol suntem mult în urma realizărilor din centrele ecleziale occidentale care îşi fac o mândrie din a arăta – atât celor interesaţi de informaţiile ştiinţifice(istorici, istorici ai artei studenţi ş.a.m.d.) cât şi vizitatorilor ocazionali, autohtoni sau străini -frumuseţea şi valoarea patrimoniului pe care îl deţin şi îl conservă de multe generaţii.

* * *

Revenind la studiul istoric legat de apariţia muzeelor şi colecţiilor este necesar să consemnăm că apariţia acestor noi tipuri de instituţii culturale va genera şi preocuparea pentru crearea de spaţii propice pentru depozitarea patrimoniului, precum şi desemnarea unor persoane care să gestioneze şi să răspundă de patrimoniul muzeului. La început aceste activităţi s-au desfăşurat , evident, după principii şi metode empirice dar treptat- treptat s-au instituit norme, reguli şi metode din ce în ce mai ştiinţific elaborate. S-a format, în timp, o categorie de specialişti-cercetători ale căror preocupări s-au îndreptat către studierea sistematică şi ştiinţifică a patrimoniului , către publicarea rezultatelor în lucrări de specialitate şi , nu în ultimul rând, către valorificarea patrimoniului respectiv prin metode şi modalităţi specifice. S-au pus, astfel, bazele acelor ştiinţe care, în zilele noastre se vor numi muzeologie şi muzeografie.

Cum între aceşti doi termeni se creează, adesea, o confuzie, este necesară o explicare a lor.

Deci:

Muzeologia este o disciplină aplicativă care studiază funcţiile muzeului, definind scopul, atribuţiile, principiile de activitate, modalităţile ştiinţifice prin care patrimoniul unui muzeu este pus în valoare pentru a-şi putea îndeplini funcţiile pentru care un muzeu sau o colecţie, există. Cu alte cuvinte, muzeologia este ştiinţa care arată cum trebuie să fie organizat şi să funcţioneze un muzeu pentru ca atribuţiile sale principale (constituirea, ocrotirea, studierea şi valorificare complexă a patrimoniului) să fie îndeplinite la cei mai înalţi parametri

ştiinţifici. Astăzi, muzeologia a devenit o disciplină obligatorie pentru toţi cei care lucrează într-o instituţie de acest profil şi, în acest sens, în toate ţările unde există importante colecţii muzeale se organizează cursuri de formare şi de pregătire a întregului personal de specialitate. Este deci o disciplină cu un pronunţat caracter aplicativ, practic.

Muzeografia este o disciplină conexă muzeologiei. Ea studiază istoria, evoluţia, descrierea marilor colecţii muzeale din lume, evoluţia raporturilor dintre instituţia muzeală şi societatea – trecută, prezentă sau viitoare. Este deci o disciplină cu un pronunţat caracter istoric. Confuzia care a existat ( şi mai există încă), poate fi uşor înlăturată dacă reţinem că muzeologia răspunde la întrebarea cum trebuie să fi organizat un muzeu, iar muzeografia dă răspunsuri la întrebarea ce a fost şi ce este un muzeu.

Ce este un muzeu ? Cum se defineşte această instituţie care gestionează tezaure de valori materiale şi culturale,în cea mai mare parte, unicate?.

Definiţia care astăzi este unanim acceptată de către toate instituţiile muzeale din lume a fost elaborată şi aprobată prin consens de către toţi specialiştii,fiind oficializată de Comisia Internaţională a Muzeelor – I.C.O.M.- una din comisiile specializate ale UNESCO. I.C.O.M. coordonează principial şi metodologic, activitatea muzeelor din ţările afiliate (printre care figurează şi România), prin comisiile pe domenii de specialitate şi prin hotărârile luate în cadrul congreselor sale. Congresele se organizează din 4 în 4 ani în diverse mari centre culturale din lume,prilej pentru a se face o evaluare a situaţiei muzeelor,asupra obiectivelor prioritare raportate la perspectivele de evoluţie a societăţii. Se decide,prin consens asupra modalităţile prin care muzeele trebuie să răspundă imperativelor dinamice ale timpului.Legea muzeelor şi colecţiilor publice nr 311/2003, completată de Legea Nr. 12 / 11 ianuarie 2006,definesc muzeul astfel – „muzeul este o instituţie de cultură de drept public sau de drept privat, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societăţii şi al dezvoltării sale, care colectează, conservă, cercetează, restaurează,comunică şi expune rezultatele cercetărilor, în scopul cunoaşterii, educaţiei şi al recreerii,mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţieicomunităţilor umane,precum şi ale mediului înconjurător. ambient.”

În întreaga lume, muzeele funcţionează pe baza unor legi specifice, beneficiind de un statut şi un regim juridic potrivit cu scopul acestora.

Din definiţia de mai sus, deducem că muzeelor le revin o serie de atribuţii importante în ceea ce priveşte ocrotirea patrimoniului deţinut, studierea acestuia şi punerea în valoare prin mijloace specifice şi, nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte educaţia publicului în formarea gustului, cunoaşterea şi respectarea valorilor naţionale şi universale.

AMFORE,MUZEU DERVENT descoperite la cetatea "Păcuiul lui Soare" La 3 km de mănăstirea Dervent

MUZEUL ŞI PUBLICUL

Educaţia în şi prin muzeu.

Este un eufemism a spune că muzeele sunt create pentru a fi vizitate, deci pentru public. Acest lucru este bine precizat şi în definiţia oficială dată acestei instituţii de către organismele coordonatoare internaţionale (vezi vol. I p. 25-26). Rezultă că şi personalul care lucrează în muzee este destinat a servi – direct sau indirect – tot publicul. Muzeul este locul unde publicul vine pentru a se delecta, pentru a se informa, pentru a-şi lărgi orizontul de cunoştinţe, pentru a cunoaşte mai bine – prin intermediul exponatelor – valori istorice, culturale, religioase etc din istoria trecută sau mai recentă a comunităţii din care face parte ori a altor entităţi mai apropiate sau mai îndepărtate geografic. Rolul important de mediator între exponate şi publicul dornic de informaţii competente îl joacă, evident, muzeograful

Funcţia educativă a muzeului.

Unul din importantele capitole ale Codului deontologic al muzeelor se referă la rolul educativ şi comunitar al acestor instituţii de cultură. În ultimele decenii întâlnirile specialiştilor din întreaga lume s-au orientat din ce în ce mai mult către redefinirea atribuţiilor care revin acestor instituţii patrimoniale în legătură cu rolul lor formativ – educativ. Se are în vedere faptul că societatea informaţională, în plină ascensiune, provoacă deja o diminuare substanţială a publicului în instituţiile culturale, efect rezultat din facilităţile pe care aceasta le creează printr-o ofertă comodă şi foarte accesibilă la mijloacele de informare specifică.

Simptomele acestei crize se constată şi printr-o accentuată reducere a numărului de vizitatori din muzee, fapt îngrijorător constatat şi la multe din muzeele din România. Aceste realităţi impun o regândire a strategiilor manageriale de la nivel de muzeu. Aceste noi strategii au în vedere readucerea publicului către muzeu prin varii metode şi activităţi. Menţionăm câteva dintre acestea care îmbină atât elemente de teorie educaţională cât şi cele de practică aplicativă care pot fi preluate sau adaptate cu succes şi de către muzeografii din unităţile patrimoniale de cult :

- realitatea îi obligă pe specialiştii din muzee să renunţe la vechile cutume, norme sau principii şi să accepte noua paradigmă potrivit căreia noi ne formăm publi- cul de muzeu ! Piaţa culturii s-a liberalizat, publicul nu mai vine la muzeu cons- trâns de obligaţii politice, sindicale sau organizatorice. El alege şi optează în func- ţie de ofertă, de atractivitatea acesteia. Această nouă realitate obligă la:

- formarea de specialişti în domeniul educaţiei muzeale (pedagogiei muzeale) a căror pregătire să fie axată pe ştiinţa de a elabora şi organiza programe destinate publicului, cât mai diverse şi cât mai atractive.

- definirea pedagogiei muzeale ca o ştiinţă a educaţiei, o ştiinţă a educaţiei prin intermediul muzeului, care realizează un sistem teoretic de formare, parte a pedagogiei generale

- reconsiderarea muzeului ca o instituţie cu un important rol educativ, prin capacitatea de atragere a unui public cât mai larg,de la toate nivelurile comunităţii, localităţii sau grupului pe care îl serveşte Reconsiderarea trebuie să aibă ca punct de plecare răspunsul la întrebarea ce este şi cui foloseşte muzeul astăzi ?

- promovarea unei educaţii multiculturale prin stabilirea unor raporturi dinamice cu alte ştiinţe ( istorie, etnografie, religie, ştiinţele naturii etc) şi a unor metode interactive ( sonore, vizuale, tehnice ).

- realizarea unor tipuri de comunicare diferenţiată, pe categorii de vârstă (co- pii, tineri, adulţi, vârstnici ), pe nivel de pregătire (şcolară, medie, universitară etc) pe diversitate ( de naţionalitate, etnică, de rasă, de religie, de sex ş.a.m.d.). Muze- ograful trebuie, deci, să-i ofere vizitatorului un echilibru între diferitele catego- rii de cunoştinţe ( religioase, istorice, ştiinţifice, estetice, morale etc.)

- unul din principiile fundamentale ale educaţiei prin intermediul muzeului este acela potrivit căruia nimic nu poate fi considerat valoros dacă nu a fost mai întâi, înţeles. Aceasta trebuie să fie baza logică a tuturor activităţilor destinate publicului de muzeu, indiferent de profilul , mărimea şi importanţa ierarhi- că a unui muzeu sau colecţie.

- este necesar ca specialistul de muzeu să ştie ( şi să aplice ,în raport cu vizitatorii de care beneficiază ) că exponatele ( obiectele) sunt elementele fundamentale ale unui fascinant mijloc de comunicare şi că acestea nu au valoare decât în raport cu omul şi cu societatea

- muzeograful trebuie să mai ştie că valoarea oricărui obiect muzeal este determinată de 4 elemente

- faptele care l-au creat

- autorul care le-a realizat

- modul în care este expus

- vizitatorul care îl priveşte şi încearcă să-i descopere semnifi caţiile. La acest ultim element este absolut necesar ca muzeograful să ţină seama de o realitate obiectivă şi anume aceea că pentru fiecare vizitator acelaşi exponat poate avea o altă semnificaţie.

- din acest ultim punct de vedere, muzeograful devine un mediator, un tălmă- citor care trebuie să-l facă pe vizitator să se recunoască sau să se identifice cu una din multiplele ipostaze pe care i le oferă - prin intermediul muzeografului –obiec- tului aflat în muzeu.

Educaţia „în” şi „prin” muzeu

Dl. Robert Bourgat, profesor la Universitatea din Perpignan – Franţa, afirma într-un competent studiu că muzeele nu trebuie să fie considerate drept instituţii pedagogice ci, mai de grabă instrumente pedagogice, „întrucât ele pun la dispoziţia publicului de toate vârstele şi de toate categoriile sociale „obiecte devenite decodate”. Acest lucru oferă vizitatorilor ocazia de a descoperi sau a redescoperi, de a se emoţiona sau de a-şi satisface curiozitatea, de a-şi răspunde la propriile lor întrebări şi de a căpăta răspunsuri, de a înţelege în mod nemijlocit spiritul materiei care se concretizează în opera de artă.

Aflăm în aceste opinii răspunsul la ceea ce trebuie să facă muzeograful care păstoreşte o colecţie de artă religioasă. Obligaţia lui cea mai importantă, care rezidă şi din competenţa sa în materie de teologie, este aceea de a dezvălui vizitatorilor acel spirit al „materiei” numită convenţional candelă, altar, icoană, epitrahil, omofor, tetraevangheliar, cruce, bederniţă, epitaf, potir ş.a.m.d., pentru ca vizitatorul să-şi depăşească statutul de „prizonier” al materiei văzute şi să pătrundă în sensurile, în „spiritul” materiei numită generic „exponat de muzeu”.

La fel de importantă este prezentarea rolului foarte deosebit pe care l-a avut Biserica în istoria culturii româneşti, precum şi în multe activităţi artistice remarcabile desfăşurate în chiliile lăcaşurilor de cult în veacurile trecute ale vieţii religioase din România. Aşi aminti aici doar câteva posibile exemple:

- existenţa şcolilor de copişti de la Neamţ, Putna, Dragomirna, Agapia, Cozia, Bistriţa-Vâlcea, Căldăruşani, Cernica şi altele;

- existenţa şi funcţionarea unor tipografii (chiar la puţin timp după inventarea tiparului): la Dealu, Câmpulung, Govora, Braşov, Bucureşti, Trei Ierarhi-Iaşi, Cetăţuia, Buzău, Snagov etc;

- funcţionarea unor şcoli în care se predau nu numai cunoştinţe necesare clerului, ci şi ştiinţe umaniste (umanioare), cum au fost cele de la Tismana, Cozia, Neamţ, Putna şi altele;

- existenţa unor valoroase biblioteci, veritabile tezaurizatoare de cultură prin excepţionalele exemplare deţinute (manuscrise sau vechi tipărituri: Hurezi, Văcăreşti, Căldăruşani, Cernica, Neamţ, Putna etc);

- faptul că în aceste lăcaşuri de cult au funcţionat renumite ateliere artistice (de zugravi, sculptori în lemn, ateliere de broderie, de orfevrărie, miniaturişti etc);

- nu lipsite de importanţă în viaţa socială a comunităţilor locale au fost activităţi precum întemeierea unor instituţii cu rol social comunitar (spitale, aşezăminte pentru bătrâni şi orfani), desfăşurarea a numeroase activităţi umanitare, precum construirea de bolniţe (Bistriţa – Vâlcea, Cozia, Hurezi, Dragomirna) sau de spitale (Colţea, Brâncovenesc, Sf. Spiridon-Iaşi, Târgu Neamţ), precum şi alte asemenea iniţiative (Pr. Acad. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ”Rolul monahismului ortodox în istoria bisericii şi a poporului român”, în volumul de culegeri „Patrimoniul religios al României...”, Mănăstirea Sâmbăta, 2003).

Am menţionat numai câteva din multele contribuţii pe care Biserica le-a adus, de-a lungul timpului la dezvoltarea societăţii româneşti, contribuţii prea puţin cunoscute (din păcate) de cea mai mare parte a celor care vizitează astăzi bisericile şi mănăstirile din România marcate de un valoros trecut istoric şi cultural. Din respect pentru trecut se cuvine, în mod imperios, ca toate acestea să fie aduse la cunoştinţa publicului vizitator. Din păcate, aceste aspecte – uneori esenţiale în contextul trecutului cultural al ţării – nici nu sunt semnalate în muzeele respective. Iată doar câteva sugestii tematice care să vizeze iniţiativa îmbunătăţirii (reorganizării) colecţiilor de artă religioasă, iniţiative care revin muzeografilor din respectivele unităţi muzeale şi care să poată fi mai apoi prezentate vizitatorilor.

Muzeele şi turismul

Nu se poate depăşi acest capitol fără a vorbi , chiar şi succint, despre importanţa pe care o are turismul în activitatea şi managementul unui muzeu.

Sociologii au atras atenţia, pe baza unor studii efectuate cu câţiva ani în urmă,că secolul XXI va fi secolul marilor migraţii turistice. Facilităţile de circulaţie şi de comunicare vor înlesni adevărate transhumanţe umane, lucru benefic pentru toate muzeele din lume. Pentru a beneficia, însă, de această oportunitate, muzeele şi colecţiile trebuie să se pregătească în mod corespunzător, în sensul de a-şi revizui întregul pachet de oferte în aşa fel încât ele să devină atractive adică, veritabile puncte / obiective/ de interes turistic.

În sensul celor de mai sus, ar trebui luate în seamă câteva priorităţi şi anume

- o mai bună şi mai eficientă punere în valoare a colecţiilor şi muzeelor locale

- încurajarea elementelor ce ţin de tradiţiile, obiceiurile şi specificului local

- organizarea de muzee sau expoziţii temporare în spaţii neconvenţionale (case parohiale, biserici dezafectate, cămine culturale, şcoli etc.)

- acţiuni susţinute de colectare a unor obiecte abandonate, scoase din uz, inclusiv icoane, cărţi / tipărituri/ vechi, veşminte care au aparţinut unor clase sociale de altă dată, ustensile ş.a.m.d. toate acestea pentru a ilustra specificul etno-geografic.

Este necesar să se ţină cont de aceste estimări ( de altfel, deja constatate), deoarece muzeele şi colecţiile de artă religioasă sunt printre primele care pot beneficia de interesul turistic, mai ales al turismului extern. Se pot constata încă destule lacune în modul în care sunt pregătite aceste unităţi deţinătoare de patrimoniu religios să-şi primească vizitatorii printre acestea putându-se număra

- absenţa textelor de prezentare a monumentului şi a colecţiei

-înlocuirea textelor vechi, inestetice, cu altele noi, cel puţin bilingve. La fel şi în cazul etichetelor de prezentare a obiectelor

-înlocuirea panourilor de dirijare spre muzeu / monument/ adesea deteriorate şi inestetice, cu altele noi

-tipărirea de materiale publicitare / pliante, broşuri, reproduceri/ în condiţii grafice onorante, cu texte în mai multe limbi.

-este cel puţin ciudat că la multe pangare se află reproduceri după lucrări /icoane, spre exemplu/ care se află în alte ţări, deşi patrimoniul nostru este extrem de

valoros şi trebuie popularizat.

- nu în ultimul rând,se simte în mod imperios regândirea şi reorganizarea unor colecţii mănăstireşti care ,deşi beneficiază de un patrimoniu valoros, oferă vizi- tatorilor o imagine neonorantă.

Sunt doar câteva constatări care ilustrează necesitatea ca viitorii muzeografi să se implice cu maximă responsabilitate într-o dinamică operaţiune de reorganizare a acestor valoroase colecţii de patrimoniu. Aceasta, cu atât mai mult cu cât colecţiile respective sunt singurele care dau imaginea unei comunităţi specifice (locală, zonală), cu un specific cultural şi cultual.

Tabel recapitulativ al condiţiilor de conservare

Materiale	Tempera-tura	Umiditate relativă	Lumină	Riscuri majore	Material de bază
*lemn*	18 °C	50 – 65 %	³ 150 luxi	Infestări, Variaţii ale dimensiunilor	Gumă, cârpă, pensulă, aspirator cu grilaj, alcool mineral, perie din sticlă
*metale şi aliaje*	Nu există constrângeri	0 – 40 %	Nu există constrângeri	Coroziune, scrijeliri	Mănuşi din bumbac, pensulă, aspirator, ceară şi metanol
*textile*	20 °C	50 – 60 %	50luxi şi obligatoriu < 150luxi	Insecte, mucegai, deteriorări chimice şi fotochimice	Pensulă, aspirator Cintre matlasate, Huse, rulouri din carton, tije metalice, hârtie neutră
*piele*	18 °C – 20°C	45 – 55 %	50 sau 150luxi	Insecte, mucegai	Perie, aspirator, hârtie neutră, gumă, săpun cu glicerină, lanolină, ulei de copită
*hârtie*	£ 20 °C	£ 50 %	50 sau 150 luxi	Lumină, insecte şi mucegai, degradare chimică şi fotochimică	Gumă, pensulă, hârtie permanentă, şperaclu, cadre
*picturi*	20 °C	45 – 55 %	£ 150luxi	Praf, mucegai, variaţii ale dimensiunilor, degradări fotochimice şi fizice	Mănuşi din bumbac, pensulă, blocuri matlasate, rafturi canelate
*ceramică*	20 °C	40 – 60 %	Nu există constrângeri	Degradări fizice (apă, manipulare)	Pensulă, apă deionizată, spumă de polietilenă
*sticlă*	20 °C	40 – 50 %	Fără lumină solară	Degradări fizice (manipulare) şi fotochimice	Pensulă, apă deionizată, spumă de polietilenă
*obiecte împletite*	< 25 °C	40 – 50 %	50luxi	Lumină, mucegai, insecte	Perie, aspirator, hârtie permanentă
*plastic*	cât mai răcoroasă şi < 25 °C	40 – 55 %	150 luxi	Lumină, poluanţi, temperatură	Recipiente etanşe, congelator
*nitrat de celuloză*	Filme 10 °C Obiecte 18°C	£ 50 % 45 – 55 %	50 luxi cel mai puţin posibil, 50luxi	Căldură, lumină	Dulap aerisit, ignifug
*fotografii*	2 °C (color) sau 18 °C	30 – 50 %	Variabil	Lumină, climat	Mănuşi, pensulă, gumă, şperaclu, cadre, săculeţe, hârtie neutră, clasor şi cutii

Sacos arhieresc sec XVII

Cauze şi forme de degradare ale picturii în tempera pe panou de lemn

În limbajul specific activitatii de conservare – restaurare se face o distinctie clară între fenomenele ce pot deprecia starea unei opere de arta, fiind utilizati trei termeni cu semnificatie proprie, bine delimitata. Prin deteriorare, se înţelege pierderea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a calităţilor iniţiale ale materialelor constitutive ale unei opere. Degradarea este definită ca o deteriorare mai avansată ce a dus şi la pierderi importante din structura materialului suport ( de expemplu : lăcune ale stratului pictural, canale şi orificii de zbor în interiorul lemnului, etc ). Alterarea implica o reacţie chimică aparută în relatia, bun cultural – artistic – mediu ambiant (transformări fizico – chimice sub acţiunea mediului inconjurător ) .

Deci, în concepţia mai largă a deteriorării sunt cuprinşi termenii de degradare şi alterare, care definesc totalitatea proceselor (fenomenelor) fizico – chimice ce au modificat într-un mod sau altul starea originară a operei.

În viata unui obiect de arta exista trei perioade importante : cea de inceput, imediat dupa punerea în opera, o perioada de mijloc şi perioada de final. Majoritatea specialistilor iau în considerare perioada de mijloc, ce poate fi apreciata cu justeţe. În cursul acestei perioade din existenta sa, obiectul poate sa sufere actiunile deteriorante ale unui intreg complex de factori, în mod direct sau indirect, ajungându-se, nu de putine ori, în situatia limită ce pune sub semnul întrebării posibilitatea de reabilitare sau chiar de „salvare” a acestuia.

Conservatorului de muzeu sau de colecţie îi revine sarcina de a asigura bunurilor cultural – artistice controlul periodic al stării de sanatate şi menţinerea parametrilor ambietali optimi pentru prelungirea la maximum posibil a duratei de viata a acestora.

Maladiile bunurilor cultural – artistice, în general şi ale operelor de artă, în special, pot fi cauzate de : imbatranirea materialelor, de conditiile necorespunzătoare de viaţă sau de vicii în urma realizarii materiale la punerea în operă a obiectului (vicii tehnologice).

Inovaţiile neinspirate, ignorarea unor anumite afinităţi sau reacţii între culori şi lianti, neglijenţa în realizarea fondurilor sau preparaţiilor. Condiţiile microclimatice condiţionează chiar în timpul vieţii artistului – autor, conservarea operei sale.

Oricărui bun cultural – artistic trebuie să i se întocmească o fisă de sănatate în care să se consemneze periodic starea de conservare, dar şi eventualele semne de imbolnavire, ca şi cauzele producerii lor. În apariţia şi depistarea unei simptomatologii, trebuie luat în considerare întreg ansamblu atiopatogenic, cu alte cuvinte cauzele ( etiologia ), mecanismele de producere şi formele de manifestare ale bolii ( patologia ).

Toate aceste elemente trebuie consemnate riguros şi regulat şi studiate în baza relaţiei cauza – efect, ce există între sursele sau focarele de imbolnavire ( cauzele degradărilor ) şi simtomatologia acuzată de bunul cultural – artistic (formele de degradare ) .

Diagnosticul pus pe baza anamnezei şi a observarii simtomelor trebuie confirmat şi e analizele de laborator în functie de caz şi de gravitatea lui.

Examenul clinic , ca şi investigaţiile intreprinse sunt etape importante ale metodologiei de investigaţie asupra operei de arta, ele reprezentând baza de la care pleacă restauratorul în aplicarea tratamentului impus de starea mai mult sau mai putin critică a bunului cultural – artistic

Desi opera de artă nu are suflet, şi nici suflare, ea este totusi „vie” , deoarece ea însăşi reprezintă o sinteză, o cristalizare a unei întregi perioade sau epoci de gândire şi simţire umană, posedând o complexă valoare istorico – documentară, artistică, spirituală şi chiar ştiinţifică. Ea ne oferă mărturia unei autentice vieţi spirituale şi a unui nivel ridicat de cultura şi civilizaţie materială. Existenţa sa poate fi la un moment dat, intr-un anumit timp istoric, deosebit de importanta pentru autentificarea, evaluarea, analizarea şi exemplificarea trăsăturilor definitorii ale unui întreg segment spaţio – temporal din istoria omenirii. De aceea, responsabilitatea celui ce operează chiar şi o minima intervenţie asupra operei de arta creşte proporţional cu valoarea sa intrinseca.

Dar, eficacitatea şi durabilitatea unei intervenţii nu depinde numai de calitaţile operatorului ( conservator sau restaurator ) – dexteritate şi profesionalism - ci şi de depistarea la timp, de cunoasterea şi înţelegerea cauzelor care au dus la apariţa bolilor. Aceste cauze ( sau factori de deteriorare ) pot fi clasificate în două mari categorii :

- cauze didogene ( sau interne ) – ce ţin constituţia materialelor şi de condiţiile punerii în opera, de interacţiunile dintre diverse componente constituente ,

- cauze exogene ( sau externe ) – ce privesc interacţiunea dintre obiect ( bun cultural – artistic ) şi mediu exterior.

În practica, însă, cel mai adesea factorii ce cauzează deteriorările bunurilor de patrimoniu se corelează şi se intercondiţionează, încat este dificil dacă nu imposibil să-i încadrăm într-una din cele doua categorii. Astfel, între factorii exogeni, cei mai periculosi pentru viata operei de arta s-au dovedit de-a lungul timpului, umiditatea şi temperatura ( starea de incălzire ) mediul ambiant, mai corect spus, variaţiile lor necontrolate. La randul lor, aceştia favorizează apariţia atacului biologic.

În literatura de specialitate fenomenele de alterare şi de degradare sunt clasificate şi în funcţie de natura materialelor suport ale operei de artă. Astfel, se iau în considerare 3 grupări de alterări şi degradări :

- cele provocate de procese naturale

- cele provocate de funcţia obiectului – bun culural

- cele provocate de intervenţii ulterioare.

Alterările şi degradările suferite de obiecte de arta ( inclusiv de picturi ) sunt caracteristice unui anumit material, fiind intr-o oarecare măsură influenţate de agenţii de degradare externi. Aceştia produc degradări a căror gravitate depinde de natura, intensitatea şi durata acţiunii lor, cât şi de modul în care se interfereaza sau se suprapun. Toate materialele - organice şi anorganice – oricat de durabile ar fi, sunt supuse alterării.

Însăşi natura materialului şi toate proprietaţile (caracteristicile) fizice ale mediului în care se stocheaza sau se expun bunurile cultural – artistice determina specificitatea, ritmul şi durata proceselor de degradare, alterare.

Fiecare material se deteriorează într-un mod specific. O anume materie poate rămâne nealterată de-a lungul anilor, dar aceeaşi materie, în condiţii necorespunzătoare, se poate distruge ireversibil în câteva luni sau săptămâni.

Puţine opere de artă sunt omogene din punct de vedere material. Uneori ele reunesc materii foarte rezistente cu altele foarte vulnerabile. Este de la sine înteles că degradarea sau pierderea unuia din constituenti sa antreneze mai mul sau mai putin grave pentru acei constituenti cu care este asociat. Cum spunea Voltaire : opera de artă moare „în detaliu”.

În literatura de specialitate, unii autori prezinta drept factori de degradare a bunurilor culturale doua catedorii de cauze :

a ) cauze de degradare intentionata, provocata de om, cum ar fi :

- cauze politice, cauze religioase

-cauze economice

- moda timpului şi fluctuaţiile ei

- ignoranţa, lipsa bunului gust

- dinamica demografică

- vandalismul (inscriptionari, srijeliri, mutilari etc. )

- popularitatea excesiva a unor opere,

- poluarea.

b ) cauze de degradare naturala şi anume :

1. cauze fizice – cu caracter mecanic

- cu caracter termic

- radiatiile electromagnetice ( lumina )

2. cauze chimice : reacţiile chimice provocate de diverse elemente şi compusi chimici cu materialul suport al bunului cultural – artistic ;

3. cauze biologice : atacul microorganismelor, insectelor, rozătoarelor şi a organismelor vegetale

4. calamitatile .

În cazul picturilor în tempera pe panou de lemn ( icoane ) , ansamblul de factori şi forme de degradare ale acestor obiecte de artă este caracterizat de o anumită specialitate, dată de particularitaţile tehnice şi materialele utilizate la punerea în operă, dar totodata exista şi o serie de similtudini şi situaţii comparabile cu cele întalnite la majoritatea operelor produse de pictura de şevalet.

În acest sens, lucrarea îsi propune ca, plecand de la evolutia şi principalele caracteristici ale tehnicii temperei pe parcursul timpului în toata aria sa de răpandire, să evidentieze principalii „vinovati” de determinarea acestor bunuri de patrimoniu cultural, ca şi variatele efecte negative pe care le produc prin acţiunea lor, în final, să vă sugereze câteva posibilitaţi pe care conservatorul ( chiar şi colecţionarul sau deţinătorul unor astfel bunuri ) le are la indemana pentru ale preveni sau a stopa evolutia unor procese de degradare, alterare a picturilor.

Vizitaţi icoane

Icoane pictate în atelierul Mănăstirii

Steag

Iisus Hristos

Sf. Ioan Evanghelistul

Sf. Dimitrie

Maica Domnului şi Sf. Efrem Sirul

Maica Domnului

Maica Domnului (detaliu)

Sf. Ioan Iacob

Sf. Ioan Iacob ( detaliu pergament)

Sf. Ioan Iacob

Răstignirea (pânză)

Pictură pe pânză

Sf. Ioan Casian

Sf. Haralambie (detaliu)

Sf. Haralambie

Sf. Dimitrie (lemn)

Sf. Nectarie Taumaturgul

Sf.Gheorghe (lemn)

Sf. Gheorghe (pictură pe pânză)

Fotografii de suflet

După o zi de zburdat prin curte Mateiaş, vine la chilie pentru un pui de somn...

Ora de masă...plânge după mama lui...

În raiul pământesc

Amintiri din copilărie

Iepurilă

Totalul afişărilor de pagină

Blogguri folositoare sufletului

Părintele Savatie
Blogul Maicii Ecaterina

Manastirea Dervent

Cernica Monastery

Manastirea Antim

Greek Orthodox Icons

Manastirea Bistrita

Manastirea Cernica

Manastirea Barnova

Manastirea Bogdana

Manastirea Clocociov

Manastirea Dintr-un Lemn

Manastirea Dragomirna

Manastirea Frasinei

Manastirea Hodos - Bodrog

Sfanta Manastire Tismana

Lumea Credintei

Manastirea Hurezi

ROMANIAN MONASTERIES

Manastirea Sinaia

Filiale ASCOR

ASCOR Arad
ASCOR Braşov
ASCOR Cluj
ASCOR Craiova
ASCOR Oradea
ASCOR Slatina
ASCOR Suceava
ASCOR Timişoara

Calendar ortodox
Claudiu Târziu
Dan Puric
Danion Vasile
Gigel Chiazna
Laurenţiu Dumitru
OrtodoxMedia
Război întru cuvânt
Răzvan Codrescu
Rost
Sfaturi ortodoxe
Victor Roncea
www.ortodoxradio.ro
Ortodox TV

Ecumenical Patriarchate	www.patriarchate.org
Patriarchate of Alexandria	www.greekorthodox-alexandria.org
Patriarchate of Antioch	www.antiochpat.org
Patriarchate of Jerusalem	www.jerusalem-patriarchate.info
Patriarchate of Moscow	www.mospat.ru
Patriarchate of Serbia	www.spc.yu
Patriarchate of Romania	www.patriarhia.ro
Patriarchate of Bulgaria	bulch.tripod.com/boc/
Patriarchate of Georgia	www.patriarchate.ge/
Church of Cyprus	www.churchofcyprus.org.cy
Church of Greece	www.ecclesia.gr
Church of Albania	www.orthodoxalbania.org
Church of Poland	www.orthodox.pl
Church of Czech - Slovakia	www.pravoslav.gts.cz
Church of Finland	www.ort.fi
Church of Estonia	www.orthodoxa.org

Holy Archdiocese of America	www.goarch.org
Holy Archdiocese of Australia	www.greekorthodox.org.au
Holy Archdiocese of Crete	www.iak.gr
Holy Metropolis of Arkalochorion	www.imakb.gr
Holy Metropolis of Belgium	www.orthodoxia.be
Holy Metropolis of Gortyna and Arkadia	www.imga.gr
Holy Metropolis of France	perso.orange.fr/eglise.orthodoxe.grecque/
Holy Metropolis of Germany	www.orthodoxie.net
Holy Metropolis of Italy	www.ortodossia.it
Holy Metropolis of Canada	www.gocanada.org
Holy Metropolis of Kisamon and Selinon	www.imks.gr
Holy Metropolis of Korea	orthodox.or.kr/english/e_main.htm
Holy Metropolis of Kydonia and Apokoronon	www.imka.gr
Holy Metropolis of Buenos Aires	www.ortodoxia.org
Holy Metropolis of New Zealand	www.imnz.org.nz
Holy Metropolis of Rhodes	www.imr.gr
Holy Metropolis of Hong Kong	www.cs.ust.hk/faculty/dimitris/metro/hkmetropolis.html
Exarchate of the Orthodox Parishes of Russian tradition in Western Europe	www.exarchat.eu
Ukrainian Orthodox Church of America	www.uocofusa.org
Ukranian Orthodox Church of Canada	www.uocc.ca
American Carpatho-Russian Diocese	www.acrod.org

Orthodox Center of the Ecumenical Patriarchate, Chambésy, Geneva		www.centreorthodoxe.org
Institute of Postgraduate Studies in Orthodox Theology, Chambésy, Geneva		www.institutorthodoxe.org
Institute of Orthodox Theology in Paris «Saint Serge»		www.saint-serge.net
Orthodox Academy of Crete		www.oac.gr
Ecclesiastical School of Crete		www.ekklkritis.gr
Holy Monastery of Esphigmenou of Mount Athos		www.esphigmenou.gr

Cu Pr. Arsenie Papacioc

Şablonul Picture Window. Imagini de şabloane create de anandkrish16. Un produs Blogger.